PHILOSOPHY
Text in Romanian. The text in English will be available soon. Fragment from " Innocence of the sin". INOCENTA PACATULUI DIAVOLUL: Nu cred că oamenii au descoperit încă provenienţa lor sau a lumii, la ei totul este o permanentă îndoială, incertitudine. Nu au dobândit încă marile adevăruri despre care îmi spui tu acum! INGERUL: Ei poartă aceste adevăruri în ei înşişi însă nu înţeleg adevărul, iar dacă cineva anume le-ar revela conştiinţa asupra marilor adevăruri, nu ar şti să le primească, i-ar speria. Oamenii încă nu pot înţelege totul, şi chiar dacă le-ai da totul, uşurinţa fenomenului le-ar crea mari probleme fiindcă nu ar şti să se folosească de ceea ce ştiu. Ei se aşteaptă la cu totul altceva, unii se aşteaptă chiar să descopere faptul că nu există Dumnezeu…încă există multă absurditate în minţile şi încercările lor pentru a fi convins că nu pot suporta adevărul. Nu s-ar mulţumii dacă ar şti că e doar Dumnezeu, ei încă mai caută alte soluţii pentru că au impresia că ar fi prea simplu să fie aşa. Le place viaţa complicată. Iar unora si, ce-i drept, care nu fac parte din gloata de nestiutori, contradictia dintre stiinta, arta si mitologie le-a ridicat pe buna dreptate problema existentei divinitatii in virtutea gandului ca de-a lungul timpului omul a avut nevoie sa creada in ceva ori, pur si simplu, trebuia creata o forta prin care umanitatea trebuia tinuta in frau de la nelegiuri si mai groaznice. Atunci, divinitatea devinita o creatie necesara este imanent pusa sub semnul indoielii si al incetitudinii iar Dumnezeu este cautat din curiozitate sau din nevoie. Omul deslusindu-l in afara lui si, desi biserica a pierdut monopolul infernului ii mai raman lantul suspinelor, cultul suferintei, al bucuriei mistuitoare si al tristetii radioase. Tocmai acesta este si motivul pentru care multi intelepti pot contesta sau pot pune sub semnul indoielii divinitatea. Multi teologi au interpretat doctrina religioasa gresit si au aplicat-o in nestiinta fiind lipsiti de har. Adevarul este ca nu poti scolii omul pentru a fi preot, adevaratii preoti se nasc cu harul in spirit. DIAVOLUL: Un muritor chinez Chuang-tse spunea: “omul sa nu iubeasca nimic – va fi de neanfrant”, imposibil! Oamenii sunt plini de tensiuni, conflicte si agresivitate ceea ce ma face sa cred ca nici un intelept printre strabunii lor, “doar nemultumiti, veleitari, patimasi”, ale caror deceptii sau excese sunt siliti sa le poarte mai departe. Si, totusi, este evident că singura lor soluţie este să creadă ca sunt o creaţie divină! INGERUL: Iubirea se implica pe sine in lupta, inteleptul e uneori atat de ciudat ca fuge de credinta ascunzandu-se in ea in acelasi timp. Totusi, nu trebuie uitat ca nu toti sunt asa, umanitatea e polivalenta si divizata. Unii nu cauta nimic, altii sunt mistuiti de febra cunoasterii, altii sunt alesi…Insa este evident ca singura lor solutie este sa creada, însă fiecare în adâncul sufletului aşteaptă să i se dovedească altceva. Până nu scapă de aceste căutări care nu-i pot focaliza spre singurul adevăr real al existenţei lor, nu se pot linişti. Unii descoperă adevărul, aceia sunt cei înţelepţi, dar întotdeauna pe cei înţelepţi omenirea îi lasă la urmă căutându-i abia în clipa în care nu mai există. In timpul vieţii lor sunt consideraţi nebuni sau visători, calităţi pe care societatea nu le acceptă. Interesantă firea omenească, păcatul voluptăţii în care cade cu uşurinţă şi cu care e atât de uşor să atragă pe oricine! Vicleniile pe care le cunoaşte de la tine îi stau uneori drept căpătâi al faptelor şi, cu atâta uşurinţă este capabilă să se joace între lumină şi întuneric încât îţi lasă impresia că umanitatea a evoluat mai presus de divinitatea universală. Evident, este doar o impresie înşelătoare, cel care ajunge să creadă în ea, el însuşi e o umbră cu atribut de om. Omul adevărat se ridică spre înţelepciune, cel care aşteaptă de la sinea lucrurilor să o primească se risipeşte spre pieire. După cum bine şti, nu toţi muritorii văd Paradisul! Deşi Paradisul este o stare naturală, ei înşişi purtandu-l în construcţia lor. Insa felul în care trăiesc pe pământ îi îndepartează de acesta. DIAVOLUL: Eu cred că ai luat-o razna şi spre amuzamentul meu cred că-L mâniezi tare pe moşulică! INGERUL: Nici pomeneală! Sunt destul de înţelept să ştiu că ceea ce gândesc e adevărat. Vorbele mele nu sunt o joacă de cuvinte şi doar atât. DIAVOLUL: De ce crezi că este adevărat, numai pentru faptul că te consideri înţelept? Mie unul mi se pare absurdă teoria ta cu privire la puterea divină. INGERUL: Nu mă refer la puterea divină, ci la puterea lui Dumnezeu. El este divinitatea pentru oameni, dar alături de el se găsesc şi alte forţe. Esenţa divinităţii nu se opreşte în el. Divinitatea este un fenomen mai amplu pentru universalitate. Nu putem privi infinitul ca finit în Dumnezeu, pentru că El nu este un capăt, o limită. Nu vorbesc din prisma oamenilor, cu ei se întamplă altceva. Bineânţeles că pentru ei ca fiinţe, Dumnezeu reprezintă intregul, însă pentru universalitate nu. DIAVOLUL: Vrei să spui că Dumnezeu are Dumnezeul lui?! E absurd! INGERUL: Nu. Insă el deopotrivă cu alţii conduce acest univers infinit. Eu ca înger contribui la viaţa Paradisului, Dumnezeu contribuie la viaţa universului, omul contribuie la viaţa pământeană. Fiecare dintre noi contribuie la un proces de creaţie diferit, dar care se răsfrânge inevitabil asupra tuturor lumilor existente în univers şi, bineânţeles, asupra universalităţii însăşi. Viaţa în toate aspectele ei este cauză şi efect, nimic nu este întâmplător şi totul are un sens. Animalul, insecta, omul, noi, Dumnezeu, planetele, sufletul, chiar şi tu, au rostul lor într-un scop mult mai grandios decât viaţa pământeană sau Paradisul. Ar fi o lume mult prea simplă aşa cum o percep oamenii, o lume redusă la om şi Paradis. Viaţa e doar un pas spre adevărata lume, moartea e doar pasul următor, iar Paradisul la fel. Viaţa nu se opreşte la un nivel, ci însăşi viaţa transcede spre alte forme de viaţă chiar de nu sunt pământene. Există un soi de plafonare în lumea tangibilă, o plafonare care le mişcă oamenilor conştiinţa în asemenea hal încât nu pot percepe că viaţa lor de acolo nu este nimic mai mult decât o impresie. Ei sunt expresii viitoare care în lumea materială capătă doar o vagă intuiţie a ceea ce-i aşteaptă mai târziu. Viaţa lor este o probă pe care trebuie să o treacă până la finele timpului acordat de natură, dacă nu reuşesc se nasc din nou până când descoperă ceea ce au de descoperit. DIAVOLUL: Asta ştiu şi eu, dar mă frământă gândul că secole de-a rândul însăşi eu l-am privit pe Dumnezeu ca fiind unic. In cazul de faţă pot înţelege de ce, de atâtea ori, aveam impresia că oricât aş încerca să transform lumea Lui în ceea ce vreau eu, alte forţe se războiau cu mine în afara Lui. E un fel de conspiraţie universală care-ţi dă libertatea să te mişti în voie până la un punct, apoi vine şi îţi întoarce toate planurile peste cap. Eu credeam că e El! INGERUL: Nu întotdeauna, uneori nu-i intră în atribuţii să facă unele lucruri, alteori se sfătuieşte cu restul şi ajung la un plan comun în ceea ce te priveşte, în ceea ce priveşte lumea sau universul. DIAVOLUL: Ciudat este faptul că omul cuprinde şi laturi care mă caracterizează, de ce ar fi vrut El să creeze o fiinţă în care să existe şi binele şi răul deopotrivă? INGERUL: Omul a ales răul singur când nu a ascultat învăţătura Lui. DIAVOLUL: Omul a căutat cunoaşterea, de ce cunoaşterea ar fi un rău? INGERUL: Stiu, un om fără cunoaştere e un imbecil, dar El le dăruise atât cât le trebuia pentru a fi fericiţi. DIAVOLUL: Asta intareste regula ca imbecilii si prostii sunt fericiti! Hahaha! Si cu toate astea nu au fost fericiţi. Uita-te in cazul tau, ai avut totul care să te facă fericit şi, totuşi, eşti aici. Ce e de fapt fericirea?! INGERUL: Oh! Fericirea…da…aici cred ca se ridica o analiza foarte delicata, mereu contestabila si acceptabila in aceeasi masura. Imaginandu-ne fericirea ca o panza de paianjen ii putem vedea desfasurarea in constiinta umana. Fiecare om e fericit in felul lui si intelege fericirea in functie de structura lui interioara si-a nevoilor materiale sau spirituale. Pornind de la faptul ca fericirea e un sentiment care te exalta si iti da incredere in tine, in reusita ta, este evident ca totul este legat de cauza si efect. Un anumit lucru sau o anumita actiune dau nastere acestui sentiment, unii se leaga de materie, filosofii de spirit, artistii de opera creata si tot asa. Adevarul este ca fericirea e un sentiment atat de intim incat fiecare o dobandeste in virtutea fortelor proprii. Iar cei ce asteapta s-o primeasca din cer, sunt naivi sau lenesi. Iţi mai aminteşti cum a luat naştere lumea? DIAVOLUL: Din plictiseală? INGERUL: Nu râde, vroiai să vorbim serios. DIAVOLUL: Te ascult. INGERUL: Era vorba despre echilibrul universal, îţi aminteşti? DIAVOLUL: Da, credeau că prin crearea lumii se va forma echilibrul dintre timpuri. Balansul egal pe linia infinitului. INGERUL: Da. Gândeşte-te la infinit ca la o dreaptă care are situate pe ea punctele A si B…e! …dreapta asta este străbătută de tot soiul de energii cu forţe diferite. Aceşti curenţi ajung, uneori, în punctul B cu mai multă forţă şi atunci dreapta suferă mici transformări. Punctul B se apleacă, iar punctul A trece ca vârf, apoi invers, punctul B trece ca vârf. Diferenţa de gradaţie în timp şi spaţiu este aproape insesizabilă în condiţia în care există A şi B, dar imaginează-ţi ce groaznic ar fi dacă pe dreaptă ar exista un simplu A şi toate aceste forţe s-ar vânzoli doar asupra lui. Eee!…uite, din acest motiv a fost creată lumea oamenilor. Acesta era echilibrul căutat. DIAVOLUL: Dar ce rol au oamenii, de ce n-au lăsat doar pământul? pentru a contribui cu energia lor la echilibrul universal. Imaginează-ţi că pe dreapta asta sunt mai multe puncte…A,B,C,D,universalitatea. Să presupunem că pământul s-ar fi aflat în partea dreaptă a dreptei pe care ne-am imaginat-o, în partea stângă planete nepopulate. Forţa acestor emisfere, acestor spaţii se transformă într-o forţă unică care alcătuieşte prin sine sunt zeci universalitatea. Să presupunem că pământul s-ar fi aflat în partea dreaptă a dreptei pe care ne-am imaginat-o, în partea stângă sunt zeci de alte planete locuite, iar în partea dreaptă sunt doar 5, de exemplu,…echilibrul nu e perfect. Atunci mai trebuia populată o planetă care să aibă în jurul ei o configuraţie astrala care sa poata contribui la viaţa finţelor care se vor naşte. semn Planete nelocuite care prin conjuncţia lor, prin amplasamentul lor in spatiu să influenţeze viaţa. Fiecare om e născut sub un semn zodiacal, crezi că pământul a fost ales la întâmplare? Nu, bineânţeles, e vorba de o scară ierarhică a energiilor, a un planetelor, a influenţei acestora asupra oamenilor. De ce crezi că spaţiul, cerul şi planetele au însemnat dintotdeauna pentru ei un punct de reper, tipologiile ca trăsături mari ale umanităţii sunt descifrate prin influenţa planetelor, a spaţiului. Acum înţelegi ce substrat au toate aceste amănunte? Până şi timpul, gândeşte-te la timp care de fiecare dată e altul, pe pământ sau în spaţiu. pentru întreg universul. Creaţia omului nu este un fenomen întâmplător sau un fel de experiment, rolul creaţiei este de o mai adancă complexitate pentru întreg universul. DIAVOLUL: In concluzie universul se foloseşte de energia oamenilor…păi e corect?! Si ăştia, amărâţii de ei, nu ştiu nimic, le folosiţi energia şi apoi îi omorâţi! HA! E convenabil! INGERUL: Nu glumi cu asta, şti prea bine ce se întamplă apoi…cum şti prea bine de ce mor oamenii. DIAVOLUL: Da, omul bătrân nu mai posedă aceeaşi energie, dacă moare se transformă în energia iniţială. Vezi că ştiu? INGERUL: Uneori eşti doar un bufon, ştiai? DIAVOLUL: După atâta teorie mai trebuie să te amuzi puţin, nu crezi? Dar, ce-ai spus e interesant, recunosc. Eu nu m-aş fi gândit. Dar ce rol are atunci Paradisul? INGERUL: Eşti îngrozitor! Tu crezi că un spirit care a existat într-o lume materială ca cea de pe pământ se poate obişnui în alta care să nu-i semene? E, Paradisul are calităţile exterioare ale lumii lor, o lume cu care sunt obişnuiţi. Vorbeam despre timp, există atâtea timpuri paralele în univers!…iar unul dintre ele este chiar Paradisul. Imaginează-ţi tot dreapta de mai devreme, pe ea se află planetele care formează echilibrul vieţii în tot ansamblul de puls material, am rezolvat problema echilibrului acesta, dar mai există şi Timpul dintre Timpuri. Acest timp este paralel cu toate celelalte şi în acesta se află divinitatea în toată măreţia ei. In concluzie, energia care creaza echilibrul vieţii da nastere şi echilibrului din acest spaţiu în care nu poţi exista decât ca energie. Spaţiul dintre Spaţii cuprins tot de infinitul universal este Paradisul. Si, poate te gândeşti că existând atâtea vietăţi în univers s-ar putea strânge prea multă energie în spaţiul dintre spaţii. Ei bine, nu se poate. Dintr-o regulă foarte simplă. Si anume, Paradisul este divizat asemeni universului. Fiecare din restul lumilor are spaţiul ei identic lumii în care a trăit. Aşa se formează un echilibru superior şi, totodată, şti că unele energii se reântorc de unde au plecat, revin la viaţă dupa un anumit timp. Ciclul acesta de energie-viaţă se produce în permanenţă, e o rotaţie; o energie vine şi o alta pleacă. Spaţiul dintre spaţii e ca o sursă de reâncărcare după ce fiinţa organică, materială, îşi consumă energia trăind. DIAVOLUL: Asta ajungi să spui tu despre Dumnezeu! Dacă spui asta şi oamenilor te vor arde pe rug! Eu, te cred, dar în afara mea nu te va mai crede nimeni aici! INGERUL: Stiu, nici nu voi spune astfel de lucruri…mă gândeam că, poate, acum vei înţelege măcar tu că unele dintre jocurile tale nu se vor realiza niciodată. Nu din cauza Lui, ci din cauza unei puteri mult mai mari din care el este doar o parte. DIAVOLUL: Si despre restul…şti ceva anume? INGERUL: Nu, cărţile acelea nu ne sunt puse la dispoziţie, iar eu sunt doar un înger al Paradisului, nici eu nu pot cunoaşte totul, ci puţin mai mult decât oamenii. Intotdeauna există o limită pentru că numai Dumnezeu şi restul sunt culmea. Restul, orice ar fi şi oricâţi ar fi cred că au acelaşi fundament, posedând aceeaşi cunoaştere a totului. In mod real nu pot conduce universul decât dacă ar fi egali, în cazul în care unul ar fi mai inteligent sau mai puternic, s-ar face o altă ierarhizare, ceea ce nu cred că este şi cazul lor. De fapt, sunt convins de asta. DIAVOLUL: Ai da toată omenirea peste cap cu teoriile tale! Ai reuşit s-o faci cu mine, dar cu ei?! La cât de înţelept eşti, de ce nu încerci să te salvezi singur? INGERUL: Pentru că am greşit, sunt în închisoarea oamenilor cu voinţa Lui si din vina mea. Dacă El va considera că voi putea primi iertarea, îmi va da de ştire. DIAVOLUL: Auzi, şti care e o altă ciudăţenie? INGERUL: Nu, spune-mi. DIAVOLUL: Nu există Iadul de care vorbesc oamenii, eu nu am creat nici unul. Eu exist printre ei şi îi am adepţi cât trăiesc, după ce ei mor…eu caut alţi oameni. INGERUL: Nu e ciudat, şi ştiu că nu există Iadul, dar trebuia construit în mintea lor pentru a se teme de tine. Sti şi motivul pentru care s-a întâmplat asta! DIAVOLUL: Oarecum. INGERUL: Sti bine că atunci când o fiinţa îşi foloseşte energia în mod negativ, distructiv pentru sine sau specie, energia se dizolvă atât de mult încât dispare la un moment dat. Când omul care şi-a folosit energia în mod negativ moare, nu mai posedă minimul de energie care să-l urce spre Paradis. Pur şi simplu omul rău moare pentru că, în final, devine doar materie lipsită de energie. Adevărul e că Iadul e o necesitate, aşa se poate păstra mai multă energie creatoare utilă universalităţii. DIAVOLUL: Eşti cea mai interesantă fiinţă pe care am întâlnit-o de la Dumnezeu şi până acum! Mă faci să regret că am ales soarta asta! INGERUL: Ca şi mine, cel mai mare rău ţi l-ai făcut singur! Uite, vezi, fapta mea îmi poate nega întreaga înţelepciune şi loialitate. Pentru greşeala mea nu pot zice că nu merit să zac în celula asta oribilă! DIAVOLUL: Dacă te vor pune să le spui cum arată Dumnezeu, ce vei face? Sti că oamenii sunt curioşi, nu l-au văzut niciodată! INGERUL: Le voi spune adevarul. Seamănă cu ei, dar nu este ca ei. DIAVOLUL: Nu-i va mulţumi răspunsul ăsta, şi ei gândesc că seamană cu El. Trebuie să le spui ceva mai concret. INGERUL: Dar asta e tot ce trebuie spus, poate îl vor cunoaşte, unii dintre ei, într-o zi. DIAVOLUL: Ei vor detalii…o descriere. INGERUL: E văzutul care nu se poate atinge. Nu există o descriere concretă pentru ei. Efectiv, Dumnezeu este lumină. DIAVOLUL: Da, e o descriere potrivită pentru mine, sper să fie şi satisfăcătoare pentru ei. Uneori, oamenii sunt atât de ciudaţi, mă scot chiar şi pe mine din sărite! INGERUL: Sti, fata pentru care am renunţat la aripi m-a văzut înger. DIAVOLUL: I te-ai arătat cu aripi?! Eşti nebun?! Poate de aceea nu vrea sa ti le dea inapoi! Ai incalcat regula in care te arati in momente de maxima importanta ca mesager, dar niciodata in scopuri personale! INGERUL: Da, stiu. Poate ai dreptate, nu m-am gandit la asta. Aici, numai ea poate spune cine sunt. E om, trebuie să o creadă! DIAVOLUL: Oamenii nu mai au încredere în oameni, aşa cum nu mai au încredere nici în credinţă…e şi vina mea, recunosc, am vrut să-l înfrunt cu toată puterea mea…dar, se pare că m-am împotrivit unor energii ceva mai puternice decât credeam! Nici eu nu mai am încredere...uneori nici în mine, şi starea asta o transmit în oameni care, ei înşişi încep să nu mai aibă încredere în ei, în semenii lor, în viaţă… INGERUL: Dragostea…aici apare fenomenul încrederii de care tu eşti străin, îngerii sunt sinceri şi nu ai de ce să te temi de ei… |
| Fragment from " The sadness of a happy man". " TRISTETILE UNUI OM FERICIT " fragment *** Purtam in noi insine o dorinta nebuna de viata, intr-o expansiune triumfatoare traind o alternativa trepidanta intre viata si moarte, ridicandu- ne spre infinit ori coborand pana in esenta pamantului, fiecare pas fiindu-ne avant sau prabusire si totusi, omul este un foc interior, o vijelie plina de viata. Dorim eternitatea si, temandu-ne de moarte incercam cu disperare sa ne alungam din constiinta ratiunea asupra acesteia si, macinati de fiorul rece al sentimentului mortii, ne calauzim gandurile si pasiunile spre lucruri frumoase, cautand ca putinele clipe in care suntem explozii existentiale sa traim exaltari fara tristeti si obstacole. Suntem vii, in noi pulsand inima lumii intr-o beatitudine emotionala amplificata de constiinta. Suntem ritmul vietii exterioare care zumzaie de agitatie frenetica, suntem furtuni interne, patimi comprimate care traiesc intre lumina si intuneric, sfarsindu-ne in volupatea deznadejdii. Totusi, suntem fiinte extraordinare, deoarece in ciuda constientizarii propriei efemeritati, propriei tragedii definitive, in viziunea agoniei si neputintei suntem adancuri coplesitoare care stralucesc in vraja ciudata si irezistibila a vietii. nostru, contopind-o cu lumina universala si, traind astfel intensitatea nemarginita a starilor sufletesti, supravietuim mortii. nostru, contopind-o cu lumina universala si, traind astfel intensitatea nemarginita a starilor sufletesti, supravietuim mortii. Viata e vulgara, te umple de incordari organice excesive, de tensiuni complicate insa, fiecare dintre noi purtam in suflet sensibilitati si fantezie iar, prin acestea ne putem indeparta de senzatia de gol, traversand un ocean de plenitudine care ajunge la esente. Omul nu gaseste multumire prin faptul de a trai si doar atat, viata fiind o intrebare si mereu un gand ce duce mai departe de viata si, totusi, daca ne-am multumii numai cu viata desi, pare o simplitate, omul si-ar gasi implinirea si linistea. Viata este aici si acum, daca nu o traim acum nu o vom mai putea trai niciodata, pentru ca acest miracol numit viata a explodat din neant cu atata frumusete, nu pentru a ne darui in alte dimensiuni o alta viata plina de impliniri, ci pentru a ne umple de implinire si bucurie aici, unde avem mereu senzatia ca nu avem totul. Trebuie sa traim aici si acum, dincolo de toate acestea se afla intrebarea, aici este raspunsul; si chiar de n-ar fi nici un raspuns, aici este pur si simplu numai viata *** Ma atrag departarile, proiectand in mine imaginea libertatii, a posibilului, agitand in mine senzatia de existenta a unui loc ideal pentru spovedire. Departarile nu formeaza scari inspre cer, ci spre tine insuti, oferind gandului tau prilejuri de exteriorizare, determinand speranta de posibilitate finita in transcendenta. Numai in incercarea de depasire a limitelor inteligentei, existenta are valoare in infinitul sau launtric. Contopit cu departarile ma simt om fulgerat de placere, amplificat intern de ascutimea sensibilitatii, ajungand la acea luciditate in care realitatile nefericirii se osandesc convertindu-se fatalitatii proprii. Estetica despartirii este insasi farmecul armoniilor si stralucirea splendorilor care se intensifica in forme infinite, realizand structura fiintei tale intr-o paradoxala forma a frumosului extatic. Nu am nici o indoiala ca, odata ce-am atintit cerul, nu voi mai putea afirma ca visul nu este decat vis, ca nu exista sanse. Imi voi dechide bratele aripi ingenunchiand inaintea destinului meu si acceptandu-mi soarta de om pasare care traind revelatia infinitului a descoperit fericirea. *** Sunt infinitul mortii, sunt eternul scos din neant, sunt inconstienta iubirii, sunt abandonare spontana pierduta in regrete, sunt incapacitatea de a depasi temporalitatea. Mi-a sosit timpul sa declar razboi pe viata si pe moarte visului. Dar, ce m-as face fara vise? Poate fi cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea mea incetosata de oboseala. Nu cred ca pot sa traiesc fara fantezie, fara acel spatiu din mine care da nastere unui univers magic si plin de sperante. Nu cred ca pot sa traiesc fara singurul adevar valabil pe care-l gasesc in mine, pe care-l constientizez a fi singurul real in lumea aceasta a incertitudinilor si contadictiilor permanente. Viata e oarba, irationala, eu sunt nebunul care se chinuie sa-i dea o ratiune proprie dupa propria mea ratiune, continuand sa resping iremediabilul. Viata nu va fi niciodata posesoarea unei ratiuni de existenta, iar omul nu va fii niciodata mai mult decat un fruct al nelinistii doborat, in final, de imposibilitate. *** Sunt o fiinta atat de inradacinata in elementul cosmic, incat nu-mi pot refugia gandul in lume, iar atunci cand reusesc, ma intalnesc cu neantul, cautand mereu marginirea. Nu-mi pot limita avantul spre universalitate, nu am puterea sa-mi opresc simtirea pe aceasta lume, dezlantuindu-mi furtunoasa pasiunea spre spatiul liber de timp si insuficienta, in ideea ca, pot infrange limitele impuse unui simplu muritor. Nu pot sa traiesc aici…sunt un om cosmic, un suflet care cauta cu disperare sa inlature povara lumii si, totusi, gasesc atata desertaciune in univers si oameni! Oamenii nu au dorinta sa se schimbe, sa zboare spre magice departari care sa le aduca implinirea pe care o ravnesc in plafonarea scarboasa in care zac inerti. Locul meu se afla in spatiul existent intre lume si univers, intre mare si pamant. Sunt un om de vis sau, poate, nu sunt si de aceea, nu ma regasesc in nimic. Poate sunt doar gand ori o simpla adiere de vant care strabate viata ca un fulger prigonit de neliniste. De ce caut marginirea? Ce fel de marginire caut? Cred ca alerg ca oricare altul spre acel maxim genial in care sa ma afund cu toata fiinta intr- o liniste dulce. Maxim in care sa pot spune ca nu-mi mai doresc nimic, ca am gasit locul in care sufletul meu s-a eliberat de neliniste. Dar ce inseamna un om care nu-si mai doreste nimic? Atunci cand nu voi mai avea nimic de dorit, voi uita ca sunt om, voi uita ce e bucuria si speranta. Iar Iadul incepe acolo unde nu mai exista dorinte si sperante! Oare cati oameni sunt asemeni mie? Oare toti suntem vanturi? Ce de furtuni si uragane s-ar naste in lume daca toti oamenii ar fi asemani cu mine! Ce transformare s-ar produce la radacinile vietii! *** Iubire care te-ascunzi in flacari ucigatoare domolindu-ti valvataia in regrete, tu, iubire care hoteste te furisezi insetata de suflete si apoi pleci lasandu-ne inrobiti voluptatii tale. Ingaduiesti slabiciunii noastre sa pulseze de emotii in fulgere si incordari senzuale, apoi ne lasi sub crudul fior al despartirii sa ne ardem ranile in lacrimi otravite de suferinta. Cate lumi cladesc oamenii din tine, cate universe inalta pe culmile tale, ridicandu-te in avanturi neanfricate, cate ganduri se sparg pe bratele disperarii numai sa nu ne parasesti! Cat ne daruim tie sfasaindu-ne oasele de stancile tale taioase si, totusi, ramanem universe de nostalgie. Pe ce limba sa-ti cantam pentru a ramane, ce sarutari sa-ti lasam pe trup ca sa ne soptesti, iubire, ca ne iubesti? Tortureaza-ne fiinta cu simtiri nebune, inspira-ne gandurile si umple-ne de patos, fi rea si necrutatoare strapungandu-ne inima cu sageti si arde-ne talpile in focuri si cenusi nestingatoare, numai ingroapa-ne sufletul in tine. Sfasaie-ne carnea in bestialitatea durerii, numai scoate- ne lacrimile din ochi si dizolva otrava neputintei de a te pastra! *** Sa lasam ezitarile sa-si usuce teama si sa izbucnim din noi insine ca fulgere de suflet pasionant care mistuie sub pornirea-i cuceritoare toate rezistentele si piedicile ivite in calea lirismului nostru. Sa fim betie de dorinte, impinsi spre un extaz al nemarginirii sufletului nostru care inlatura marile deznadejdi, inaltandu-se in nebunia firii noastre ca foc al unui avant irational care cauta absurdul ca intelepciune, ca pe o halucinanta constiinta in care nu trebuie sa-ti cladesti viata pe certitudini. La ce bun atata certitudine, atata sfortare a inventivitatii noastre? Suntem ratari definitive cautand certitudinile care nu ne dovedesc nimic ci, ne abandoneaza in puncte nesigure si dezechilibru. Inlatura certitudinile amplasate in constiinta - nascute fara vointa ta, ignorand atractiile lumii si alunecand spre frenezia si sublimul intimitatii tale, astfel vei invata cum sa traiesti impreuna cu lumea, cum sa o accepti si cum sa o determini sa te accepte asa cum esti. Numai in nebunie te transformi in posibilitate ce se admite, te descatusezi ca certitudine a ta insati care se ridica impotriva arhetipurilor impuse. Idealul nostru sa ne fie nebunia, poate in felul acesta am depasi istoria. *** Un infinit de simtire sa ne fie infinitul lumii, nesfarsite sa ne fie privirile si grele de vesnicii sa ne fie gandurile, zvacniri sa fie golurile vietii, izbucniri pasiunile mocnite si avanturi sa ne fie sperantele. Sa traim in vartejuri tumultoase, in imbratisari totale intre lume si univers, crescand o alta viata din elanul nostru, in departari cosmice, ridicandu-ne in seve de lumina si renasteri absolute, curgand in fluiditati de bucurii si emotii revarsate in focuri de dorinta. Sa ne dezmostenim de origini, intr-o transformare de creatie absoluta si sa crestem cu alta seva de lumina in vene, sorbind cu sete inradacinarea in nemarginirea spirituala. I-as da vietii pasiunea sarutului si febra gandului tristetii, inaltandu-i boltele spre aurore de extazuri instinctuale, transformand izvoarele in curgeri de puritate, in surse de lumina, in revelatii tulburatoare. As cucerii lumea cu taria singuratatii, despartind-o de melancolie si cladindu-i drumuri spre renuntarea la trecut as ridica-o din iluzii spre adevaruri. Lumea s-a obisnuit cu gustul renuntarii, traind nostalgia a ceea ce nu a fost niciodata si astfel, lumea regreta si simte nostalgia visului despre ea. Nu am trait pana acum tragedia marilor renuntari, a marilor despartiri, ocolindu-le pe alte drumuri dureroase incercand sa evitam sa le simtim. Daca am fi trait acestea, am fi fost forme prime, inceputuri ce-au dizolvat putregaiul din vechiul noi, am fi fost valuri de viata ce s-ar scurge printre clipe asemeni unei melodii, am fi cunoscut pulsatiile marii renuntari la noi insine si a marii despartiri de ceea ce suntem in favoarea unei transformari in seva pura. Viata trebuie sa fie atat de intensa in noi, dorinta de a fi altceva in nesfarsituri absolute, avanturile, renuntarile si despartirile sa fie atat de crude si adanci, incat sa murim sub focul naprasnic al vietii, sa devenim noi insine viata, cutremur de forta pamanteasca, vijelie de vant iar, prabusirea vietii sa porneasca din dorinta noastra de inaltare. Nimic sa nu ne doboare, sa nu ne coboare, in afara propriei noastre vointe de a fi viata pana in esente. Avem de ales intre nesfarsitele dureri si elanurile absolute de viata, intre prabusiri si inaltari ca margini ale existentei. Daca nu renuntam si nu ne despartim de acest cerc infectat cu seva falsa, in care nu suntem ceea ce ne-am dori sa fiim, existam ca invinsi ai unui destin nefericit care balanseaza lumea intre viata si moarte. *** Nu va simtiti cateodata atat de plini, incat singurul drum pe care il nazuiti ar fi zborul care, sa va ofere libertatea de explozie nemarginita deasupra lumii? Nu va doriti sa fiti izvoare de renastere si vulcani nesfarsiti de trairi emotionale? Nu visati sa atingeti cerul cu mana si sa plutiti pe nori admirand frumusetea pamantului care se deschide inaintea ochilor vostrii ca miracol desavarsit? Ati trait vreodata senzatia de transfigurare in val si de revarsare dinamica in infinitul marii? Ati sarutat vreodata pomii plini de floare, numai pentru a trai sentimentul placut pe care ti-l poate darui o imbratisare? Ati ascultat vreodata fosnetul ierbii ce se framanta sfioasa sub obrazul vostru rumenit de soare? Ati mirosit nisipul aprins de caldura si i-ati simtit pulsul in talpile dezgolite? Ati privit vreodata cerul printre frunzele tremurande ale copacilor? Ati privit voi, oare, lumea ca pe o explozie de miracole care se nasc chiar din sufletul vostru? Ati inteles vreodata ca pe langa toate frumusetiile pe care le dezvaluie universul, voi aveti puterea sa le completati, sa le infrumusetati cu miracolele din spiritul vostru? Lasati-va privirea sa alunece in lume si sa poposeasca pentru o secunda pe orice lucru care-i iese in cale, sa admire nesatula si sa soarba cu sete cele mai nebanuite locuri, umplandu-se de minunatiile pe care mintea si sufletul le primesc cladind din ele o capodopera universala care, in noi ia o alta forma, mai colosala si plina de magie. *** Cand stai fata-n fata cu moartea, orbit de groaza insingurarii tale, strabatut de infiorarea fricii inaintea nefiintarii tale, acest timp iti poate reda cugetul si pasiunea fata de comorile nepretuite ale vietii. Exista in universul nostru, care desi este stramt, o imensitate glorioasa a frumusetii, eliberata intr-un estetic magic existent intre fantezie si realitate. Lumea pe care o vad eu, ratacita printre noi, furisandu-se timida in jurul nostru, este o victorie universala de o valabilitate extraordinara, este spatiul si timpul pe care-l ravnim cu disperare, dar pe care nu-l intrezarim printre genele aproape inchise ale ochilor nostrii ingropati in pamant, adanciti in praf si umbre inselatoare. Cercul limitat al lumii osandite efemeritatii este plin de esente vii, ridicandu-se deasupra constiintei umane consolidand emotii atemporale care ne poarta in eternitate cu fiecare revarsare sufleteasca. Libertatea universala iti daruieste existentialul ca esenta din tine insuti, pe care o traiesti in emotia infinitului, intr-o transformare a timpului si spatiului, a visului si a realitatii, rabufnind furtunos spre apriga dorinta de a fi, de a simtii viata, de a te pierde in exuberanta pasionala a expansiunii zborului. Placerea nelimitata a spatiului, a extensiunii lumii noastre cu nemarginirea, tulbura constiinta in nelinistea gandurilor care transforma fiinta ta in constiinta infinitului care, totusi, se loveste de o anume margine ce-i sfasaie zborul. O oarecare imposibilitate omeneasca care nu se poate transforma cu timpul insa, omul ramane tributar dorintei de infinitate, cautand eternitatea spiritului sau, incercand sa se indeparteze neconditionat, din sentimentul rece al mortii. Omul nu poate decat sa caute lumea, spatiul si timpul in asentimentul pasiunilor care-l framanta infocate, staruind neanduplecat in ideea ca el, omul, trebuie sa fie mai mult decat ii este ingaduit sa fie, iar daca ingradit de anumite margini se simte incomplet, nu cedeaza, aspirand mereu chiar si spre o imposibilitate. Tributar unui vis, omul nu si-l paraseste decat in clipa in care-si pierde credinta in acesta, dar oare ce om care-si rataceste credinta dezvoltata intr-un vis, poate fi om adevarat? In clipa in care crezi puternic in ceva si pericolul imposibilitatii te sperie, determinandu-te sa renunti, inmseamna ca te-ai tradat pe tine insuti, credinta ta fiind slaba si perisabila, usor de distrus si contestat, iar asta dovedeste faptul ca esti ingradit in propriile temeri si convingeri. Mai bine speri fara speranta decat sa renunti, deoarece renuntarea ucide si la un moment dat, iti va darui suferinta cumplita pentru incapacitatea ta de a fi un om care lupta pana la capat pentru visul sau, fie acela si imposibil. Mai bine un infinit de incercari, decat un infinit de regrete. Nu esti considerat un om demn de mila daca-ti dedici viata unui ideal, luptand pentru acela cu toate sfortarile mintii, sufletului si corpului. Tu esti omul puternic care in ciuda amaraciunii neamplinirii, merge mai departe pana reuseste si, chiar daca nu va reusii, nu va fi niciodata judecat de cei din jurul sau ci, admirat pentru devotamentul si sacrificiul de sine. Un astfel de om este o fiinta autentica, un real invingator, cel care renunta este un om slab, o nulitate pe care nu o pot accepta ca fiind o categorie umana. Trebuie sa indraznesti sa traiesti viata daruindu-te unui tel si in clipa in care iti vei merita implinirea, aceasta va venii, chiar daca acea clipa se va lasa sosita odata cu ultima suflare a vietii tale. Tu vei fii eroul invingator si nu martirul invins de renuntare, de nelinistea dureroasa a gandului ca mereu ar fi putut sa fie altfel daca ai fi incercat. Daca as renunta la visul meu, nu as mai fi! A fi viu inseamna a lupta pentru cele mai adanci si imposibile dorinte, renuntand la acestea, mori incet si fara tine. |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |