LITERATURE
     Text in Romanian. The text in English will be available soon.


LACRIMILE LUI ICAR ...
                                Essay 2006


Ma simt o virgula intre cuvintele tale, amestecandu-le, rasturnandu-le, sarutandu-le prin fumul de tigara ce le-nvaluie misterios intre buze
si aer. Deseori stau ascunsa timid intre acuarele si carbuni privindu-te printre panze. Adulmec fiecare drum al mainii tale, fiecare
balans al degetelor pe colile albe pe care cresc nuante, se pierd arome, se infasoara una cu alta senzatii cromatice. Mazgaleli de
esenta!
Ma simt albul si negrul ce-ti acopera degetele lungi, ma simt ridul strengar de langa buzele tale cand inchizi ochii privind mai departe
de lumina si culoare picturile asezate pe sevalet.
De cateva zile vad cum iti cresc din unghii flori si pendulezi intre cuvant, petala si barbat. Fluidizezi senzatii in misterul uleiurilor si-al
matasurilor valsand dintr-o existenta in alta. Te privesc din spatele ferestrei infigandu-ti palmele in nisip lasandu-l sa-ti curga printre
degete aripi cand coastele-ti cresc ramuri de stea pe ceru-mi. M-ai rugat sa nu plec din clepsidra noastra transformandu-ma-n nisip, in
timp, in viata, spunandu-mi “ramai” ca si cum ar fi fost ultima-ti suflare, ultimu-ti puls in vene, ultima-ti dorinta. Am ramas acuarela pe
unul dintre cercurile sufletului tau iubindu-te intre solstitii si neputinte, strecurandu-ma spre inima ta cu fiecare fum de tigara ce-o
savurezi intre exaltari si monotonii cand iti asezi capul pe sanii mei goi. Plamadesti din mine ca-n lut si-ti alunec printre degete aproape
pierzandu-ma dar ma prinzi!Prinde-ma! Ma adulmeci! Ma strangi la piept de-mi intra oasele in carnea-ti si rostesti aceeasi soapta:”
ramai”.  Ma legi in cuvinte de asternuturi intonand, soptind, strigand, vibrand emotiile lui Poe, Lorca sau Rilke si-mi strangi umerii goi
intre palme sarutandu-mi obrajii printre vesrurile lui Van Dyke spunandu-mi ce-nseamna “Gelozia unui indragostit” pe aer, pe flori, pe tot
ce misca-n jurul meu, pe versul care ma emotioneaza, pe vantul care ma atinge...Ahh! cum iti lipesti obrazul de inima mea cerandu-mi
mainile sa-ti desenez printre firele de par drumul spre univers soptind pe pantecu-mi:“iubito, ramai”. Cum as putea pleca din lumea
ascunsa intre acuarele si carti, intre lumanari si trupuri imbratisate ce dorm pe-un disc de patefon, o lume in care-mi ridic capul spre
soare asclutand “Oda Bucuriei” furisandu-se pe usa dormitorului din clapele unui pian vechi pe care stau asezate doua gardenii? Cum
as putea pleca printre versuri sau franturi de melodie cand seara ma adormi pe genunchii-ti leagan citindu-mi Dante, Virgiliu sau
Homer?
Cand m-ai impins spre jocul de sah jongland subtil cu ego-ul neamblanzit in mine am zis surazand ironic:”sah mat”.
N-aveam indoiala izbanzii pana in clipa in care-am inceput sa gust, sa savurez, sa simt, sa aud cuvintele ce mi le iscaleai pe suflet:“sa-
ti fie clar, te iubesc fara sa pot vreodata sa-ti spun cat de mult, a incerca inseamna a insulta iubirea pe care o am; as reduce-o la ceva
uman".
Ahh! Viata, priveste-mi genunchii, atinge-mi gleznele, saruta-mi coatele si defineste-mi dragostea!! Sunt artistul dramatic cu buzunarele
pline de maruntis jucand sotron pe vise strigand ca fericirea e o limuzina pentru cei bogati. Dar,"raman" ca un cuvant si-o esarfa pusa
semn de carte intre gandurile lui Nietzsche sau Cioran, pe care-ai inceput si tu sa-l iubesti..."Raman" ca o coala-ntoarsa, ca o ciorna
pe care-ti iscalesti gandurile, nebuniile, extazul si durerea de a fi mai departe de fiinta ceea ce eu am uitat sa fiu! Raman o acuarela pe
peretele camerei in care miroase a flori si dragoste in noptile pe care le nasti zi cu stele cazatoare. Sunt toata cusuta ca o papusa de
carpa cu care-a jonglat un artist de mana a doua pe-o scena ieftina! Uita-te-n sinea-mi ridata si spune-mi! Urla-mi in irisi si sange,pe
coastele sparte de marginile ascutite ale sufletelor lama, ma mai iubesti?!
Esti departe, in unghiul acela al atelierului de unde poti privi oceanul. Nu ma poti atinge si totusi te simt cum ma strangi de mijloc, de
coaste, de vene, de neputine, de frici, de irisi stanca. Tremur sub rochia-mi alba ce-acopera oase sfaramate si suflet mutilat. Iti vad
doar ochii atintiti pe pupilele-mi ascunse de gene sumbre ca o padure ce se fereste de intrusi printre boscheti ghimpati si tufe de
maracini. Zambesti si-mi intinzi mana. Eu fac un pas inapoi. Zambesti intinzandu-mi si cea de-a doua mana. Eu fac inca un pas inapoi.
Sunt un Icar speriat in propria-mi dorinta de zbor simtind cum ceara se dezlipeste de penele-mi false de inger. Ma tem in propriu-mi
cuib, de tine? De mine? De noi? De cine, ce, cum, care, secunde, zile, clepsidre, valuri...EU! Soaptele-ti m-au incolacit ca un sarpe,
ma mangaie ca o pana adusa de vant, ma acopera ca nisipul adus de valuri..."ramai iubit-o, sa ne jucam sahul destinului printre
gardenii, cuvinte si culori. Ramai sa te iubesc mai departe de toate acestea fara sa-ti cer nimic mai mult decat atat, lasa-te iubita! de
mine, de pensule, de zile, de culori, de ce vrei tu...topeste-ti aripile alea pacatoase si stai locului odata!!!"
Ma simt pasare cu aripi de note muzicale spovedindu-ma valurilor sa-mi spele pacatul neputintei de-a te iubi mai departe de efemer.
De-as putea plange, macar pentru-a te iubi cu profunzimea unei lacrimi!
          Text in Romanian. Text in English available soon.



                  NEBUNI DE PORTELAN

Eseul din care a luat nastere cartea "The Paradise on Madness Island"





Odata omul si-a faurit unelte. Era pe vremea aceea cand tu nu stiai daca ai sa te nasti sau nu. Totul e o pura
intamplare, incepand cu planta si continuand cu animalul, omul, universul sfarrr!…totul e o intamplare absurda. Da,
viata e absurdul in de-ale nu stiu care ganduri pe-ale nu stiu care timpuri cand cuvant nu care vorbe in bratele cerului
destin.
Celalat incerca sa bage un fir de ata in ac cu degetele pline de tus. Paginile se strangeau singure de pe jos, era
vorba despre inima care trebuia cusuta de carte. Numai privighetoarea canta pe canapea. Isi uitase popcorn-ul in
cuptorul cu microunde. Coase-ti
gandul de hartia unde ti-ai pierdut anii traindu-ti propriile exuberante lascive band cafeaua de dimineata. Literele iti
inundasera frigiderul transformandu-l in Abecedar. In ziua aia invatasesi sa scrii prima litera nestiind ca dupa ce vei
invata tot
alfabetul te vei opri in litera D. Nici atunci n-ai stiut si nici acum nu sti daca vine de la “destin” sau “dobitoc”, insa te-ai
dus inainte. Trebuia sa-ti gasesti dimineata in cafeaua cu sare. Era regula simpla care urma ultimei fotografii arse in
scrumiera vietii. Mult tutun si chistoace adunasei pana cand ai inceput sa scrii absurdul.Nu te-ai legat de cutiile
acelea din pod, ai strans viata in ele gandind ca te vei reantoarce spre ceea ce ai fost. Habar nu aveai de adevar! Ma
faci sa rad ironic cat de naiva puteai fi atunci.
Nu stiu de ce-ti placeau asternuturile albe pe care le intindeai la maxim ca sa nu faca vreo cuta. Ciudat paradoxul
care te-a caracterizat totdeauna! In sinea ta te ondulezi nefiind adepta linilor drepte. N-am inteles nebunia cu patul
dar cred ca a fost o toana de-a ta pana ti-ai vopsit unghile. S-ar parea ca fericirea e o notiune abstracta pe care o
poti interpreta ca dogma. Filozofia a condamnat dogma atribuind-o doar religiei si istoriei cu toate ca a
indemnat omul la fericire. Fericire dogmatica, cat de absurd! Si de-a dreptul ilar mi se pare faptul ca desi religia te
indeamna spre acceptarea suferintei iar filosofia spre lupta pentru fericire, mai multi credinciosi decat filosofi!
Realitate absurda. Poate de aceea nu mai cad ingeri, se umfla in pene! Ce sa-ti mai spun de polemica acuta dintre
adevar si minciuna lasand totul in agonia mintii lipsita de armonie. Ce crezi ca armonia poate fi partiala? Adevar si
Armonie, partial si complet. Asa era totul inca din clipa evolutiei de la primata spre fiinta cugetatoare, trestia nu si-a
stiut niciodata rolul asa cum nici vaca nu constientizeaza ca e sfanta. Multe ideologii s-au unit pierzandu-si puritatea
cand omul si-a cautat asemanarea cu altul si cu zeii. N-a inteles nimeni ca indentitatea unui popor trebuie sa-si
patreze unicitatea. Asa si atunci…blestemul cautarii in nestiinta. Se inundase subsolul de la ploaie si ochii aceluia se
lipisera de zidul mucegait. Sarma pe care intindeai rufele ruginise si ti-a patat hainele indemnandu-te sa te gandesti
mai profound la esente.
Uitase-i funinginea trecutului ca o crusta pe obraji. Indiferenta fata de ceea ce te-a durut cel mai tare m-a pus pe
ganduri. Nu stiu cand te-ai privit ultima oara in oglinda, dar nici nu cred ca o vei face prea curand. Ai atins pragul
acela de NU. Blocaj emotional sau se infundase teava de la baie de-ai ramas pe gresie zile la rand fara sa te misti
macar un centimetru. Ciudat ca ochii fixati pe tavan pareau ca se incolacesc ca un sarpe pe-o raza de lumina. Acele
zile lumea se zbatea in becul sub care adormeai noapte de noapte ferindu-te sa te demachiezi. Dealtfel cred ca am
inteles de ce ai spart oglinda in seara aceea…era tarziu pentru magnolile crescute din fainata baii. Celalalt inbiba
mainile in tusul tau cautand sa-si gaseasca echilibrul pana cand revelatia i-a izbucnit din masele demonstrandu-i ca
echilibrul interior nu-l gasesti in altii. Sparsese rama in care erau ascunse cuvintele mastii. Stereotipe. Nu se putea
face diferenta dintre sacru si profan cand ingerii nu-si desluseau ambiguitatea. Teologii sunt sugestionati de
existenta unui adevar presupus absolut desfasurand procesul diverselor dogme religioase sub inboldul
dramatismului. Suferinta devine cale spre desavarsire indepartand sugestia celorlalte posibilitati. Nu e absurd sa
inveti omul la suferinta?! Cruzimea se depaseste pe sine cand omul invata virtutea pierderii de sine in altceva! ZARI
si ETAPE!
Multe butoane intre degete pe care le activezi de fiecare data cand te desparti de lume. Ai ales calea aceea in care te
joci intre imaginile tridimensionale ale perdelei. Filele cartilor pe care le-ai rupt zilele trecute tapeteaza asimetric
peretii. Intresant dealtfel ca ai pus cap la cap cuvintele in propozitii. Ingenios fel de a-ti scrie sentimentele pe pereti!
Din clipa aceea a ultimei propozitii creanga a crescut la loc. Numai cuburile se rostogolesc ciudat pe marginea
geamului. Am inteles ca era vorba despre omul cu casa barca. Mi-l aratasei si mie cand ne-am plimbat pe langa
padure atunci in ziua sepie. Ce mi-a captat atentia a fost pomul de langa casa barca. Atarnase de crengi tot felul de
tablite. Nu stiu cat muncise sa scoata radacinile pomului cat mai afara din pamant dar vazand ce groapa facuse in
jurul lor am ridicat contrariata din sprancene. Mai sa fie?! Clar e nebun! Ca altceva nu puteam gandi. Apoi, curioasa
sa vad ce e-n mintea omului am citit de pe tablite incepand cu cele de la radacina si…si am citit:
PRIETENIE…INCREDERE…DRAGOSTE…IERTARE…DARUIRE…ce inseamna asta?…asta-i pomul fagaduintei?
Hai ca-mi fac si eu o casa langa pomul asta! Daca el e Noe…casa mea din copac…ehe!…Tarzan. Noe si Tarzan
vecini pe-o parcela de pamant impartind pomul magic! BUNATATE…CALDURA
SUFLETEASCA…RECUNOSTINTA! Astea-s povesti! In lumea din care veneam eu oamenii nu locuiau in case
barca la marginea padurii si nici nu aveau pomi plini de placute langa case. Bizar! Omului ii lipsea o doaga cu
siguranta. Iar casa lui…da, ce sa zic…era o barca pe uscat. Intinsese un soi de staniol in jurul ei si atarnase pesti de
plastic pe navoade vechi. Cand te-am vazut ca urici pe scara si bati la usa am inlemnit. Nu intelegeam ce faci acolo.
M-am intors cu spatele citind grabita placutele atarnate de crengile pomului incercand sa par dezinteresata de ce se
intampla in spatele meu. Fredonam obsesiv ce citeam incercand sa memorez papagaliceste cuvintele carora nu le
intelegeam rostul in copac.
SANATATE…ACCEPTARE…CREATIVITATE…BUCURIE…MOTIVATIE…REALIZARE…ANGAJAMENT…repetam la infinit fara
ca macar sa ma concentrez…Si n-am apucat sa termin auzind usa deschizandu-se. Parca se blocase ceva in mine conectandu-
ma metafizic cu pomul, casa barca, barbatul care a deschis usa…cu tine. Vedeam prin ochii tai! Omul cu punga pe cap si colier
de pesti la gat. Ce dracovenie mai e si asta?! M-am rasucit pe calcaie privind isterica imaginea din fata mea. Omul nu purta nici o
punga pe cap, dar avea barba! Si mai scarbos!
Mi-ai facut semn si te-am urmat teleghidata fara sa ma opun in nici un fel. Zimtii timpului s-au sfredelit de ceasul
atranat de cotul meu. Am minutele in oase si orele intre dinti. Le folosesc drept scobitori cand imi raman resturi intre
carii. Nu carii dentare, ci de trecut. Carii de trecut, intelegi?
E vorba de alta esenta asemanatoare parului de pisica, te intoxica…ori faci alergie ori cancer…depinde cat de
rezistent esti. Preferabila e alergia cand ca si cum iti fumezi propriul deget de peste. Am intrat dupa tine in casa
barca asezandu-ma cuminte pe un maldar de reviste nebagand de seama ce fel de sunt. Tu te-ai asezat in coltul din
dreapta langa sevalet. Erai in penumbra si-mi lasai impresia unei luminiumbre frumos modelate pe zid…sau…nu,
NU! NU! pareai a fi ceara topita, alunecata intre lumini si umbre…dar sincera sa fiu nu stiu …cred ca era vorba de
mirosul din incapere. Mi se invalmaseau gandurile apoi l-am vazut intre culorile panzei neterminate. Mi-a oferit ceaiul
care mirosea a iasomie. Ciocolata se topise intre aburii prin care te priveam dezbracandu-te. Dar nu-mi pasa, ceaiul
imi dadea o stare de bine vazand cum casa barca isi despica peretii in doua deschizand larg imaginea pomului
fagaduintei…pom sau pamant? Nici nu mai vreau sa stiu in clipa asta...imi place ideea cu pomul! Inmormantati-ma
in scoarta unui pom! Te-ai asezat in toata splendoarea ta pe matasea rosie valurita ca marea infuriata. Ah! Cred ca
era atat de moale! Eu simt cum ma scurg intre orbitele tale si pofta nebuna de-a te saruta! Oh, femeie! Ce ganduri
absurde imi provoaca mintea la duel…pervers duel intre carne si principii…E doar impulsul acela animalic de felina
flamanda de propria-i carne. Pensula aluneca unduios pe panza alba umezind culorile ce se pierd una-n alta facand
din tine …oh! …pomul fagaduintei si pestii atarnati de catargul fara panze. Si-a prins sirena in navod ! Mai vreau
ciocolata sa admir placutele…nu scoateti nici un cuvant, stiu, fiecare dintre voi are gandurile lui…dar nu inteleg de ce
tace totul…de ce scrie in unul dintre colturile camerei: PAUSE! Asa, stati nemiscati sa pot sa ma-nvartesc printre
voi, dar am o intrebare:
“Ce reprezinta pomul de afara?”
haos! Imaginea se deruleaza extraordinar de repede. Capul meu vajaie ingrozitor privindu-va pe voi alergand dintr-o
parte in alta, inainte-inapoi si tot asa…FF si REW…cand sus cand jos…STOP!!!!!Am strigat trantind ceasca de
ceai peste reviste. PLAY.
“Pomul meu? Inca nu ti-ai dat seama ce reprezinta?”
“Nu, e aberant!”
“Pomul realizarilor personale.”
“Ce? Hehe!Astea sunt realizarile tale?”
“Da.”
“Omul cu barba care traieste-n casa barca langa pomul realizarilor personale. Interesant.”
“De ce ai venit?”
“Nu stiu, cred ca e vorba despre ea.”
“Inteleg. Cand te ratacesti este important sa gasesti un punct de unde s-o iei de la capat.”
“Da, i-am spus de atatea ori acelasi lucru…avea nevoie de timpul secera.”
“Invata somnul intre nodurile pomului. Strecoara omida cu tine in asternut si ia lectii de la pisica. E simplu.”
“Esti nebun?”
“Da. Tu esti nebuna?”
“Da. Am fiare in locul coastelor si pumnale in inima. Razboiul ideologiilor m-a indosariat intr-o coperta cu dunga
rosie. Totul a plecat de la minciuna cuibul de vrabii din tara lui Stie-Tot.”
“Esti cu adevarat nebuna!”
“Au omis sa ma inchida la ospiciu pe cand mancam fluturi de matase. Daca vrei iti povestesc.”
“Oare de ce nebunilor le place sa vorbeasca?”
“In general au ce spune, nu-i vina nimanui ca nu-i asculta lumea.”
“Barba-mi sunt gandurile uitate-n sinea-mi dulce ambiguitate de nebun pesacr al nisipurilor. Nu-mi pasa de ce-mi
radeti viata in ochi mijiti de curiozitate si ironie. Traiesc in dulcea-mi nebunie regretele si esecurile voastre surazand
in lacrimi scoarta la radacinile picioarelor voastre stanca.”
“Nu stiu de ce nebunia e o problema. Omenirea si-a adaugat un sipliciu in plus. Daca-ar fi dupa mine n-as inchide
nebunii in ospiciu, din contra, i-as elibera pe o insula in mijlocul oceanului.”
“Multi pescari ai stelelor si-ai nisipurilor.”

“Nu ma mir de ce ne dorim libertatea aceasta ciudata de om si mare…suntem nebuni la randul nostru dar, ce sa zic?
…mai vreau ceai si, ea…ea de ce ma priveste acum atat de impietrita? Fata i s-a albit dintr-o data! Chiar nu o
inteleg!”
“Pamantul ti s-a uscat pe talpi, nu-i nici o indoiala ca-i este teama.”
“Teama de ce?”
“Ca o vei parasi. Odata si odata tot va veni clipa aceea.”
“E imposibil sa ne despartim. Unde m-as duce fara ea?”
“Acolo, pe panza ta…ea v-a ramane pe panza asta cand v-a sosi clipa in care te decizi sa cresti pomul.”
“Eu?! Asta-i absurd! Eu am deja pomul meu.”
“Inteleg, insa pomul asta e radacina celuilalt…de aici porneste totul ca radacina vietii. Vei intelege cu timpul. Acum,
parca vroiai sa-mi spui ceva…daca mai ai de gand sa te intorci acolo, stiu ca ti-e mila de ea.”
“Ne-am obisnuit impreuna si nu mi-e mila. Am avut nevoie una de alta.”
“E vorba de timpul pietrei cazut in clepsidra spargand aerul in cioburi pe cand norii erau.”
“Se apropie mai mult de seara in care au adormit pasarile pe marginea lunii.”
“Aha! Imi amintesc. Iarna inghetase totul.”
“Nu stiu daca era vina iernii in clipa aceea, dar stiu ca se scursesera amintirile in epava acostata pe malul iluzilor
frante. Poate de aceea era asa frig.”
“Da, poate. Clepsidra nu se intorcea niciodata iar tu te priveai mereu in aceeasi oglinda sparta. Parea ca viata ta nu
are nici inceput si nici sfarsit, un fel de neant in timp. Poate un spatiu lipsit de apartenenta lumii temporale.”
“Poate eram pasare si urma ca peste noapte sa-mi izbucneasca aripi din coastele fragile. Ce-mi mai doream sa
zbor! Melodia cu canarul mi-a accentuat depresiile si angoasele. Aveam nevoie de timp in ziua aceea.”
“Timp…desertul tuturor si-al nimanui. Clipa destin. Desert apa. Om speranta. Mi s-a facut foame de radacini.”
“De ce tocmai de radacini? M-as indrepta totdeauna spre aripi, radacinile ma angoaseaza.”
“Pentru ca esti o nebuna salbatica.”
“S-ar putea sa ai dreptate, dar imi amintesc foarte bine ca in ziua aceea de august geamul inghetase. Erau
doi…cazusera ultimii fluturi. Broastele raioase triumfau pe balta strazii. OAC-OAC! E mai aproape de energia
timpului:TIC-TAC! Zborul fluturilor e lin, delicat, total diferit de brutalitatea timpului perceput de oameni. Si-n ziua
aceea am simtit in nari miros de cenusa. Imi luasera foc amintirile cand viata fara fantome se intindea ademenitoare
in patul meu dezordonat.”
“Singuratate…asta e pretul pe care-l plateste vietii un spirit liber pentru a-i da sansa sa fie el insusi! Chiar n-ai invatat
pana acum?! Nu poti sa zaci in carcera lumii cu orizonturi stramte si nici in ocna oamenilor cu orizonturi goale! Ai
stiut asta dintotdeauna!”
“Da, cred ca da. Insa imi cumparasem o caramida pe care o priveam incantata gandind ca v-a sta candva la temelia
casei mele. Adapost imi gasisem in mine insami. Suradeam stiind ca ea reprezinta “intaiul” .”
“Si totusi nu ti-au placut niciodata zidurile zugravite in alb…te fereai de constrangeri si-ti doreai pereti colorati.”
“Albastru, Portocaliu si Galben…asta era de mult. Acum vreau o casa cu preti ROSII si NEGRI. Insa in ziua aceea
am fost foarte hotarata ca nu zugravesc peretii niciodata si-am cumparat o cutie de creioane colorate hotarata sa-i
desenez. In cele din urma am impachetat peretii asezandu-i intr-o cutie pe care am ascuns-o la radacinile unui pom.
Pomul meu cu radacini groase, cu crengi inalte si ramuroase de-ti taie respiratia cand incerci sa privesti cerul printre
ele. Dar fara placute atarnate de el ci, numai o stea cu sase colturi in dreapta coroanei, un soare in varf, luna in
stanga si-n mijlocul lui troneaza Ying si Yang. Si ce mai are pomul meu in plus este faptul ca-mi lasa impresia ca pot
atinge cerul cu mana, ca fiecare ram ma ridica spre el.”
“Din cauza aripilor…inteleg. Nu ai inca nevoie de ziduri in ciuda loviturilor pe care le-ai primit din partea lumii.
Admirabila forta de autoconservare, n-as fi zis vazand-o pe ea.”
“Stiu, e ciudat. Intotdeauna a fost mai sensibila cu toate ca m-a purtat pe bratele ei de multe ori. Cred ca vine ca un
echilibru…sti cum e…zile, stari, sentimente…”
“Totusi, desi pescar al nisipurilor si tu pescar al stelelor, gandesc s-adaugi pomului tau placutele mele…cu unele
deja te-ai nascut.”
“Exact, tocmai din acest motiv nu am nevoie de placute atarnate ca la balci. Sunt mai discreta in ceea ce priveste
desavarsirea mea. Esentele le gasesc in scoarta pomului si, tu pescar al nisipurilor sti bine lucrul acesta. Eu am
stelele mele in sase colturi. Suntem noi nebuni amandoi, dar nebunia difera, la fel si pomii. Ceea ce voi adauga in
viitor pomului meu vor fi punctele cardinale, dar pana acum nu le-am avut.”
“Stiu…ai mintit in seara aceea dimineata din Cismigiu in bratele actorului el cand beati sampanie sarbatorind
legamantul cununiei ce nu avea sa fie. Ivascu te intrebase daca-ti sti punctele cardinale spunandu-ti ca Alice e N-ul
lui. Ai tacut, dar ti-ai lasat minciuna sa izbucneasca…sau poate asa credeai atunci, ce sa zic?”
“Nu stiu…as fi vrut sa-mi stiu punctele cardinale, eram in cautarea lor si ma agatam de orice…in zbuciumul meu am
crezut ca Andrei ma putea echilibra, poate putea daca nu fugeam…am fost o nesimtita, n-am nici o scuza.”
“Ioana Pavelesu te-a intrebat daca e el acela cand ziarele urlau o nunta ce avea sa se piarda in praful
tipografiilor…te-ai fi maritat cu el daca n-ar fi aparut omul pisica? Te intreb din curiozitate.”
“Da, cred ca da. Adevarul este ca nu stiu daca era sa fie pentru totdeauna asa ca, mai bine ca s-a intamplat asa. Nu
era timpul nostru. Au fost prea multe cereri in casatorie intr-o vara, ma speriasem si oricum nu stiam de capul meu.
Am fugit fara sa-mi dau seama ca-i voi face rau.”
“Poate ti-ai facut tie rau, nu l-ai parasit cu nici o explicatie si in nici un caz onorabil asa cum iti sta in fire. Dar, poate,
destinul tau era departe de lumea de aici. Te-ai nascut sub semnul calatorului.”
“Adevarat. Intodeauna am gandit ca voi avea un bungalow in Cuba si voi sfarsi ca Hemingway. Cu toate ca stiu ca
sunt departe de-a realiza sfarsitul lui Hemingway, mai ales acum cand am prins atata dragoste de sinea-mi, insa voi
avea bungalow-ul! Si nu voi fi nici singura ca-n noaptea aceea cand i-am plesnit pe cei doi nerusinati a aparut Long
Beach California Man si mi-am recapatat zambetul.”
“Iti place singuratatea si totusi fugi de ea ca o nebuna salbatica ce esti! Asa a fost si atunci la curiozitatea pisicii pe
cand latra asfaltul sa fugi de pe presul vecinilor. Cedasei dintr-un sentiment de autocompatimire. Erati amandoua
singure si fiecare aveati o usa de trecut…afara sau inauntru.”
“Oarecum. Autocompatimirea nu cred ca era atat de mare pana in momentul in care m-am trezit singura
imaginandu-mi ca voi sfarsi batrana si urata intr-o casa plina de pisici. Un dezgust total m-a cuprins in clipa aceea...
si-am zis NU!”
“Insa ai luat-o in casa ca pe un alt joc al destinului. Simteai ca e o provocare si totodata un joc grotesc si comic. O
pisica la usa ta. Nici mai mult nici mai putin, O PISICA! Si tocmai una dintre acelea periculoase careia ii cazi victima
linguselilor mieroase printre picioare. Afurisita pisica!”
“Am muscat momeala fatarniciei ei, tocmai asta nu mi-a convenit. Cedasem in fata monstrului tarcat cu patru
picioare care odata intrat in casa, stapan pe situatie isi atribuise cu nesimtire rolul de sef. Groaznic! Ma enerva la
culme si-mi era mila totodata! Nimic nu putea fi mai ambarasant decat existenta intre doua extreme. Ba vroiam s-o
mangai, ba s-o dau cu capul de pereti! Simteam ca stau cu dusmanul in casa dar dintr-un soi bizar de bun simt fata
de mine insami incercam sa-i respect acestui monstru anumite drepturi naturale. Of, pisica nesuferita! Nejustificata
era grija cu care ma trezeam dimineata sa-i schimb nisipul si sa-i dau de mancare. Concluzia a fost ca viata e
surprinzatoare si asta era tot ce-mi puteam spune dimineata in timp ce-mi periam dintii cu atata zel de credeam ca-i
voi culege din chiuveta.
L-am tot intrebat pe presupusul meu inger pazitor extrem de anonim de ce n-am gasit un caine...un leu...chiar si un
elefant!?!Apoi, tot singura in delirurile mele angoasate gaseam raspunsul ironizandu-ma de una singura. Da, pai
trebuie sa-nvat sa traiesc cu dusmanul ca sa stiu sa ma apar! Ce atatea complicatii de praf in ochi sau rahat de
porumbei pe balustrade albastre cand sunt cai mai simple?!”
“Tocmai de aceea a aparut si ea in viata ta...uite-o cum piarta in linii armoniase acopera matasea rosie. Nu stiu daca
ai cu adevarat nevoie de ea...e doar o umbra in singuratatea-ti! S-ar putea sa o eliberezi cat de curand...poate cand
mai ploiele anii pe strada crini facuta-n mai. E decizia ta cand e timpul sa arda cerul acela de toamna.”
“Sunt zile in care prima gura sorbita din cafeaua matinala ma pune fata-n fata cu gandul c-as putea fi propriul meu
dusman. Nu e ironic? Poate sunt mai periculoasa decat oricare alt om care-mi gandeste raul dar n-are habar ce
demoni nevrotici salasuiesc in mine. Uneori incerc sa nu-mi amintesc ce visez noaptea, nici macar acele vise care
mi-ar da o stare de bine.O privesc pe ea incercand sa fug de “el”, de cablul telefonului pe care l-am rupt zilele
trecute. Nu stiu, poate ea ma priveste atunci cand doarme si-mi spune cuvinte, dar eu uit. Ritualul deja plictisitor al
fiecarei dimineti in care adopt atitudinea nongrata a unei indiferente ce-si soarbe gandul la o ceasca de cafea cu
sare, ma face mai mult trista decat multumita. As vrea sa nu-mi mai pese si totusi...o pauza lunga se lasa intre mine
si cafea. Dam impresia ca ne atingem de nevoie; doua buze reci si un lichid cald...e iarna afara si nu-mi las buzele
sarutate...poate doar de ea. Dar nici ea nu intelegea de ce stateam cu geamul deschis pe o vreme asa groaznica.
Privea fulgii de nea sperand sa gaseasca printre ei o pana de inger...nu ma credea cand ii spuneam ca s-au ratacit
undeva intre pamant si paradis. Ma bucur pentru ca si-a pastrat inca speranta Oz-ului desi Daniel o prevenise in ziua
aceea cand ea ii scrisese celeilalte: aici nu suntem in Oz, ci pe pamant!”
Barbosul a mutat samovarul intre mine si panza pe care picta trupul ei. M-a pus sa ma descalt de pantofi si mi-a luat
picioarele intre maini iscodindu-le cu privirea, mai ales degetele. M-am strambat dezgustata imaginandu-mi un act
pervers in care si le-ar vara cu pofta in gura. Am intors privirea cateva secunde si-am simtit o arsura cumplita in
ambele talpi. Un urlet de durere mi-a tasnit din gat si ochii mi s-au umplut de lacrimi. Picioarele mele erau presate de
mana lui pe un maldar de carbuni incinsi.
“Esti nebun?! De ce-ai facut asta?! Ma doare!!!!!E groaznic!”
“Ca sa inveti sa mergi.”
“Poftim?! Cum sa merg cu talpile arse..esti cretin!”
“Nu sunt cretin, sunt nebun iar tu stiai asta.”
Cu fata schimonosita de durere si neputinta de a ma misca o priveam pe ea care se inrosise la fata. Nici un gest,
nici o clipire, statea nemiscata in toata splendoarea goliciunii ei si ma privea fix cum ma chinui sa suport onorabil
usturimea din talpi. Oare cine-mi bate Oz-ul? Vrajitorul mi-a dat elixirul impotriva omenirii dar...ma ustura talpile.
Batete-ar peste coaste si moarte!Ceru-i lemnul portii mele cand Zeul cenusa mi-a strigat numele printre flori de
Leandru.Rugina pe marginile vietii acolo unde-i inceputul si sfarsitul. Balamalele de la poarta Raiului scartaie
ingrozitor impingandu-i pe ingeri sa fuga din cauza zgomotului. Omul pisica a patruns in Rai patand puritatea cu
viclenia sarpelui. Dumnezeu insusi a gasit o alta cale spre salvare lasand in constiinta omenirii noi credinta seaca a
Raiului ca nebunie absoluta a habotnicului. Cianura in ganduri si simtire, amortire acoperita de dispret imbold al
miscarii ca singura modalitate prin care omul mai schiteaza un gest. Stiu ca aberez din nou de-mi mintea vulcanica-
n dementa traieste convulsii verbale in timp ce ma tereorizeaza durerea talpilor arse. Asezamile-ai pe inima! Atribut
bolnav de conjunctivita tratat cu Proculin inca din clipa cand am inghitit cablul electric de care agatasem un bec.
Stralucirea becului facuse lumina in inima mea revelandu-ma cu achizitionarea prizei pe care eram hotarata s-o
montez in burta mamei. Dor de lichid amiotic. Intoarcerea la esente. Basusem si fumasem prea mult, mancarea imi
suplinea angoasele si de vreo sase luni mancasem numai fier sperand sa ma transform in Omul de Tinichea.
Elefantul Alb imi aparuse la ferestra ajutandu-ma sa beau ultima picatura de nefericire ca s-o pot lua pe alt curcubeu,
de la capat! fara simtire nimic n-a fost mai pur decat dulceata nonexistentei ce mi s-a scurs pe buze piatra. Furtuna
de nisip mi-a umplut ochii de praf cand Elefantul Alb m-a ridicat cu trompa pe spatele lui. Sosise timpul sa plec si, cu
fiecare pas pe care-l facea, ochii mei incepusera sa vada lumina.
Minciuna s-a inecat cu sine insasi. Minte-mi biscuitii cu cascaval!
Si-am luat avionul sa-mi iau gandul, sa-mi iau oasele, sa-mi iau de mine ce-a ramas printre nori. Fluturii indragostiti
s-au pierdut intre metaforele vietii cotidiene. Cineva bause cerneala rosie sperand ca-i va umple inima de dragoste.
Rosu - Iubire. Asocierea focului cu inima si iubirea. “Ratiune si sensibilitate”. Adevarul este ca ce te poate arde mai
tare decat focul sau la fel de puternic ca si el? Ah! Talpile mele arse! Dar ce suflet parjolit!Cu toate ca, ma gandesc
sa vand iubire la sticla de lapte, tratament pentru cardiaci sau pentru cei cu inima de piatra. Statuile trebuie invatate
sa iubeasca, s-ar putea ca piatra sa se fi plictisit de atata singuratate.
Imi traiesc propria vina de a fi uitat de mine pentru altul si cum nu poti ispasii pacatele altuia, ma ard in ale-mi mele
vintre pe-un film fotografic alb negru care-a cazut intr-o balta. Ciudat cum apa a umplut de culoare filmul caci,din
intamplare, curcubeul se oglindea in acea zi in baltoaca.De la film am reusit sa ating aparatul de telefon, unul dintre
acele vechi aparate cu disc. Poate discul care incadreaza cifrele in rotocoalele mici si ordonate urma sa defineasca
trecerea anilor. Odata ajuns la “0” deceniul isi relua cursul dupa analiza de sine.Tehnologia mi-a transformat filmul
fotografic in Floppy sau CD. Daca inainte eram un om de hartie, acum sunt un om digital format din configuratii
matematice. Sunt accesata de butoane si am tot soiul de definitii. Omul modern care-si plange clasicismul, un bilet
de intrare la teatru.
Am ras eu de omul cu casa barca, dar cred ca am sa incep sa port o punga pe cap de care sa atarn un numar.
Cetateanul 3456 X, codul numeric personal mi-l stantez pe fund. Deoarece, o regula de “asfalt tango” s-a implantat
in constiinta poporului lasandu-mi impresia ca asfaltul este laitmotivul iesirii lor din case. Magnet pentru privire,
cocarjati de greutatea zilei pe care-o poarta umili in spate, cetatenii se pierd in duritatea asfaltului caci cerul s-ar
parea ca le creaza toxiinfectii.
Azi era o zi altfel de cand m-am trezit dimineata incepand cu cafeaua cu frisca bauta la cafeneaua din colt. Apoi a
continuat cu tanarul acela care mi-a furat privirea pe strazile iritantului meu oras...zambea in multime privind cerul.
Imaginati-va un sir lung de chipuri crispate, ce-ti dau senzatia ca le-a bagat cineva un morcov stim noi unde, sterse
instantaneu din peisajul strazii de un chip luminos. Un zambet si s-a schimbat lumea. Azi am fost fericita.
Ah! Ma ustura talpile. Ii privesc pe ei in umbra in care s-au ascuns de cand nu-mi mai pot misca picioarele de
durere. Simt sudoarea fetei rece ca gheata si mi-e frig. Nu inteleg de ce ma lasa sa zac pe maldarul asta de reviste
ce fel de nu stiu. Am unghile vopsite in negru, iar conturul proeminent din jurul ochilor il simt scurs pe obraji pana pe
gat. Femeia in negru. Buclele blonde ce-mi incadrau candva chipul le-am facut si pe ele negre ca pana ciorii...sau ca
pana corbului, dar cred ca ciorile sunt mai triste decat corbul; ele n-au nici o legenda. Ochii-mi albastri pe vremea
aceea ... de i-as putea vopsi si pe ei...oh! dar ei ma tradeaza, sunt reci dar plini...NU!Lacrimile s-au topit in gheata!
Sunt plini de trecut...mai indepartat de cei 26 de ani...atat de indepartat de cand nu-mi amintesc!
Auzi ce zgomot?! ciorile bat in catarg si s-a ars siguranta pe campul de lupta. Facliile au stins stelele parjolind
pamantul de-a tacut vaca si-a surzit cainele; numai porcii si-au pastrat simturile si obiceiurile. Nu dezmint mocirla.
Sa mai de ce lumea cand de ce fluturi pe cand frunze. De cad flori minte mincinoase vorbe sangele-mi! Du-mi targa
cu sufletul pe ea la reanimarea desertlui pe cand scoica indeasa perla in buzunarul camilei. Cameleon mi-e ochiul,
dupa cum bate soarele, albastru, gri sau verde...concluzie matinala de nesomn cum ca as fi dupa soare cer, asflat
si padure sau iarba...Aha! starile-mi sunt ca anotimpurile...nu ma mir de ce m-am indragostit vara.
Cand cealalta aparuse era prin iarna si n-o simtisem ca m-ascunsesem de frig intre carti si-mi facusem plapuma
din cuvinte. Biata cioara sasie cu casa-n piata de zarzavaturi printre tarabe cu branza si piersici. Cartile i-au speriat
pe amandoi caci dovleacul si patlagica miros altfel si nu-s pline de dungi negre indescifrabile. Se scurse timpul intre
doua luntrii pentru dumnealui pana in ziua aceea de august tarziu cand inviorarea oftalmica si olfactiva a dezvelit
decaderea din rang. Ciorile au ajuns o specie noua: “ulii de oras”; mananca palaria veche a unui cersetor din parc.
Mi se facuse mila de omul acela in ziua insorita, i-am strans mana sa-i dau un soi de respect pentru sine. Lumea din
jur m-a privit ciudat. Eu si cersetorul cu mana murdara...eu imi pot spala mana dar ei...ei isi pot spala sufletul? Cum
pot fi nebun sau poet? Am nevoie de limba aceea a mistuirii zbuciumand acordurile unei nebunii metafizice
transformand cioara in zeita! N-am prins inca desavarsirea poeziei, trebuie sa-nvat sa ma mistui definitiv, sa-mi
pierd si ultima ratiune!
Cioara canta-mi poezia! N-am avut niciodata ureche muzicala. NU!NU!NU!STOP!RELUARE CADRU!Poezie in
pliscul unei ciori? Cata nimicnicie mi-a trecut prin minte! Poate am luat-o razna din clipa cand am vazut pisica pe
balustrada acelei stele fiind convinsa ca iarna nu avea sa mai vina cand era evident ca ciorile nu cred in Mos
Craciun. Aiurea e ca in timpul iernii aveam si eu perioada mea de hibernare, dar asta e, voi hiberna vara caci boii au
asternut iarba pe Carul Mare. Telul metafizic al muritorilor domina nu numai pe teolog si pe filosof ci si pe cornute,
transcendenta ca salvare din sine. Destinul metafizic sau religios deviat in drama misterului transcendentei inutile de
la om spre cornuta, sa nu uitam ca dracu are coarne, sau invers. Ori in epopeea prabusirii din profan in sacru
devenit contra tuturor argumentelor logice o stea din Carul Mare. Deznodamant de trib. Pipa pacii perspicacitatea
spaimelor noastre. Sa piarda istoria omul, iar omul istoria...intoleranta in persecutiile timpului.
Departe unul de altul ieri maine. Azi traiesc pisicile, ciorile, boii, porcii si restul de NOI, bieti arivisti ai fatalitatii. Profetii
pulberii!
“Omule cu casa barca unde m-ai ascuns?”
“Pe-o panza.”
“N-am mai scos nici un sunet de cand...”
“De mult.”
“Vrei sa tac in sticla?”
“E sparta timpului. La ce ti-ar trebui acum? Ai mainile crapate in trecut, da-le cu crema. Ai prins viitorul de-o aripa si
te-ai dus…”
“Mi-as scoate inima la imprimanta s-o fac inima de hartie. Ma inghite vaza sparta pe care-ai desenat-o langa mine si
nu inteleg ce rost au peretii intre care m-ai inchis cu oglinda-n ceafa...si...si flaconul ala de Extraveral langa masina
de spalat amintiri ce semnificatii au cand ai pus trupul ei gol acolo ca ispita de a exista? Nu era totul clar inca de la
inceput de cand ora oprise secunda-n busola punctelor cardinale? Le-am gasit...doar stii ca vorba aia cu “mai bine
mai tarziu decat niciodata” tresalta-n vene pulsul.”
“E doar o alegorie inca din clipa in care-ai aparut la usa mea. Sedusa de ganduri murdare, acelea despre care iti
este rusine sa vorbesti, te-ai lipit de uleiurile mele insistand sa-ti pun viata pe panza. Convertita unui feminism
exagerat care-ti lasa desfranate simturile fara pic de pudoare nu numai spre o dragoste de sine ci, spre o dragoste
de alta...te-a indoctrinat ca esenta feminitatii este lichidarea oricarei interiorizari spre contopirea cu o senzualitate
inaccesibila.”
“Presimtirea mi-o lasa! Iubim in fuga si pe ocolite, iubim in intristare, in somn, in visare, in amintire...Vrand sa
imbratisez ma trezesc din vis in noaptea instinctului primar al Erosului dezgustata de mine insami intr-o zvarcolire
infernala cu minile intre picioare. Nu exista Eros pur! E un canal subteran plin de otravurile vietii scurse din elanurile
noastre ingenue si prabusirile ce devin prilejuri de tragedie. Dizolvama-ti uitarii! Crocodilul cu falcile inclestate si
prada zvarcolindu-se neputincioasa in tensiunea unui clar obscur suna telefonul si-am reusit sa-mi trag sufletul! Am
scapat! Trenul e lung dar la capatul lui nu exista nici o usa. Poate doar un cablu lung bagat in priza.”
“In sfarsit! Ai gasit ideea trecerii dintr-o parte in alta. Niciodata nu a fost vorba despre usa de la capatul tunelului, ar fi
fost absurd ca tunelul sa aiba usa...tot timpul transfigurarea era legata de acest cablu electric...energia. Valabila era
lumina de la capatul tunelului datorita socului energetic.”
“Ce soc electric...energetic sau cum ii spui tu?! E vorba de vaginul femeii pe unde iese fatul afara...tunel...lumina...
cablu legat de burta....daca n-ai prins ideea cu cablul electric nu-i vina mea...”
“Si care ar fi ideea?”
“Cordon ombilical!”
Mi s-a umplut gura de furnici. Am hemoragie intestinala si scuip deseurile cu care m-a hranit lumea. Trista lume!
Fericita-mi eu! Daca n-ar fi ea, scumpa umbra mea, ar fi ce nu stie pamantul ghetarilor ca sa-ncalzeasca jocul
ielelor pe sarma vietii. Sa nu mai noptile-nchinate de latra luna la caini la apusul diminetii pe noaptea ursitoarelor.
Probabil absurdul din mine nu existase pana in clipa in care pe caldaramul strazii Brezoianu s-au prabusit stelele
fara noroc din anul fantoma. Picasera pe asfaltul tuturor. Bizar fel de a trece in nefiinta! Asa si iubirea care tresare in
luciditatea spontana a unei teorii gratuite: iubirea e uzata, s-a plafonat in sine-ai! Vrajitoarea vrajitoarelor din turnul de
frisca cu ciocolata si-a mancat capsuna-n ceaiul de iasomie dandu-mi linistea din barba omului cu casa barca. Ce
dulce ambiguitate pe pana roz a unui inger.Abia acum inteleg rostul venirii mele la radacina pomului fagaduintei...
Viata e marea pe care trebuie s-o traversez fara barca! Ehe! Ajuns pe celalalt mal e doar o prelungire a sufletului,
abia atunci pot spune ca am trait cu adevarat in lumea pescarilor caci, mai departe de acolo nu e decat inceputul
fara de sfarsit al vietii.
Si ea, scumpa umbra mea s-a prins in navod pe catargul fara panze cantand pe solzi de peste Anotimpurile. Si de n-
ar fi s-auda sirenele din port pe tarmuri de rascruce de-ale nu stiu care val, uite ca, pescar al vremii am legat barca
de steaua Nordului si-am lasat-o acolo sa nu-mi mai caut umbra nici pe matasea rosie pe care m-asezai goala
pusca in locul ei asteptand un body-painting in soarele din California Dream.
Text in Romanian. Text in English available soon.
Poetry      

Piramide de Ceata


Ganduri...de azi...cand
Linistea ingroapa degete aripi
In clepidre fara timp;clepsidre
aer
Pe care tu Osiris plangi sangele-
ti de piatra
Ingenuncheat piramidelor de
ceata...fara sens
Cand descoperi ca marile
adevaruri au fost rostite
De el si ea cand nu mai ramasese
nimic altceva de spus
Ca un paradox tolerabil al
constiintei.
Atat de nenatural sunt
spanzurata sub pamant
Ca reantoarcere la origini
Iar caprioara-mi lasa arcul si
sagetile lipite de trunchi
Asteptand sa ma rastorn spre
lume.
Sunt zarul ce-si joaca propriul
noroc prin mainile altuia
Dand libertatea jucatorului sa se
creada posesor al norocului EU,
Dar sunt doar zarul ce-a atins
piramidele de ceata
Constientizand fiecare muschi
viata in lacrimile lui Osiris
Pe care tu, pamant, le ingiti in
ceru-ti din adancuri
Ceruri pe care tu, om, le vezi
nisip care sufoca
Caci nascut din burta femeii
constientizezi doar apa si
carnea...parte din tine.
A nu mai avea cuvinte...a intelege
sensul lor
Ca revelatie de colt.
Picturi de colt,
Mobila de colt,
Oameni de colt,
Colt Alb...sa-mi imblanziti lupii
in piramidele de ceata
In care crezi ca nu vezi nimic,
nici macar pe tine insuti.
Acopera-ti ochii si umbla ca
orbul ce-n instinct isi proclama
libertatea,
Caci poate liber de lume cu capul
in ceata si spanzurat sub pamant
Descoperi...Simti...Inveti
libertatea de deasupra
Si iei arcul si sagetile in mana
continuand sa lupti in lumina.
Piramide de soare inghitind
piramide de ceata.




Poetry

Maine ziua sepie

Mâine ziua sepie zgârie
de-ale timpului coaste
vorbe mute ieri
pe când
luntreaşul acosta barca
în maşina de spălat vise
desprinsă de cordonul ombilical
din vremea umbrelor care zăceau
pe canapea
şi-a anilor care urlau în tâmplele-
mi
surde de luna mâncată
de-o stea spartă
în glastra cu gardenii
din anotimpul ce fel de
unde m-aşteptau venele-mi
să urc în casa barcă de nu ştiu
vorbele-mi gândul să-l bea
la o cafea cu sare dimineaţa
aceea
de salcie plângătoare
pe când nicicând noi
bieţi arivişti ai nefericirii.


Poetry

ACNME Plang


Acum
venele-mi s-au ars
de-a curmezişul timpului
delimitând neantul de-n sinea
mea
spărgea coaste fluturi,
Când
faraonii te aşteptau
să contestaţi deşerturile
intrusului ieri
purtător de sfârşituri.
Nu
ai mâncat vise de pământ
ascultând minciuna zeilor
sfătuind ursitoarele să-ţi joace
şarada
ocolită a vieţii
Mai
ieri niciodată lumină
pe buzele-ţi frânte-n piatră
calcâiu-ţi spărgea Timpul
şi te-ai dus...
Eşti
nisip. Ce te-aş imprăştia pe mare
să te dezleg de ce-ai fost
să uiţi de nu mai eşti
să mai anotimpurile moară
să mai lacrima
să mai timpul
să mai tu
să mai fii
să mai începutul fără de sfârşit
al vieţii




Poetry

Bazorelief


Iluzionistul joaca zarul
c-o stea ce poarta un destin
cand cerul s-a inghitit.
Arde oceanul
Valul se topeste
Liniste.
Eternul maine se pierde
spre acelasi ieri nocturn
al uitarilor pagane.
Vant de piatra
Frig
Liniste.
Zig zagul ma cuprinde
Arunc un an in clipa
Uitand ca mai exist
Strivindu-ma de gandul
Ce-n sfaraitul carnii
Ma sparge in cuvinte.
Cioburi albastre
Oceanul e de sticla
Liniste.
Mainele din azi,
Azi ce e trecut,
Bazorelieful sparge
Uitand ca m-am nascut.



Poetry

Doua Morminte

Suntem doua morminte ce zac pe
malul marii,
Acolo unde spuma nisipul fin
inghite,
Lucind in raza plina de fior a
inserarii,
Cand eu soptesc in vanturi, cat te
doresc iubite!

Mormantul meu e cerul intunecat
de noapte
Si-mi plang singuratatea in care
m-ai inchis,
Cand iti privesc mormantul de
lacrimi presarate,
Ma simt un mort cu sufletul
invins.
Si sap nisipul, ca bratul sa-l
intind
Spre ochii adormiti in vraja
blestemata,
Esti mort in visul meu, esti dor ce
il desprind
Din insasi moartea mea atat de-
nsingurata.

Suntem doua morminte ce zac pe
malul marii,
Unite de-o iubire ce s-a nascut
odata
Si totusi, suntem martirii
disperarii
Unei iubiri ce n-am trait-o
niciodata.